În definitiv, poezia este o căutare perpetuă a frumuseții vieții, dincolo de contextele și experiențele dificile.

Speranţa că într-o zi îndepărtată, omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deșerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea.(Lena Constante, Evadarea tăcută)

Povestea Lenei Constante este una tulburătoare. Experiența ei carcerală dă naștere unora dintre cele mai impresionante scrieri memorialistice din universul concentraționar românesc, din închisorile politice comuniste: Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România (2023) și Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc (2023). Lena Constante este, așa cum o numește Oana Pellea, un fenomen uman. Nu poți cunoaște povestea ei, fără să te întrebi… Din ce e alcătuită o astfel de ființă? Câtă forță interioară trebuie să ai pentru a rezista la o astfel de tortură?  În cei opt ani în care trăiește singură într-o celulă, Lena Constante este torturată fizic, supusă la foame, frig, abuzuri fizice și psihice:

,,Am trăit singură, în celulă, 157.852.800 de secunde de singurătate și frică.”

Însă Lena Constante se înalță deasupra fricii, mizeriei și singurătății și găsește o cale secretă de evadare. Evadarea tăcută. Evadarea perfectă.

Privește moartea în față și găsește, dincolo de chinurile pe care le îndură zi de zi, puterea de a spera și voința de a supraviețui. Găsește în ea resorturile interioare pentru a transcende zidurile celulei în care este închisă. Poezia este evadarea perfectă a Lenei Constante. Ea nu este captivă decât fizic, pentru că spiritul ei muncește zilnic. Zi de zi, ani la rând, Lena Constante scrie în minte poeme, le memorează și le traduce în franceză:

În carcera aceea, de-a lungul unor ore fără sfârşit, am avut conştiinţa dualităţii mele. Eram făcută din două fiinţe. Pentru că eram acolo şi mă vedeam acolo. Pentru că nu puteam trece prin acea uşă zăvorâtă şi, totuşi, puteam fi în altă parte. Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam fi oriunde. El nu avea nici măcar loc să-şi mişte picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele. Şi am să evadez… (Lena Constante, Evadarea tăcută)

Poezia îi dă aripi Lenei Constante. Aripi în interiorul ei. Condamnată la 12 ani de închisoare, ea reușește să fugă în fiecare secundă a acestor ani în ea însăși. Acolo își găsește casa, familia, natura. Își construiește un ,,acasă interior”. În fond, noi conținem tot ceea ce iubim. Lena Constante știe asta și devine maestra evadărilor tăcute:

Stau aşezată pe scaunul dureros. Cu spatele întors puţin către uşă. Casa o ţin ascunsă îndărătul pleoapelor. Paznicul crede că dorm. […] Dar înalţ în preajma mea copacii. Văd cărarea care suie, legănându-şi spiralele. Iarbă. Fiecare fir de iarbă. Florile. Fiecare floare. Păsările. Soarele. Nisipul îl aud scârţâind sub paşii mei.

Lena Constante desființează, prin forța ei interioară, zidurile închisorii. Desființează odată cu aceste ziduri și frica, singurătatea, durerea insuportabilă… și construiește altceva mult mai înălțător în locul lor: poezii, romanțe, basme și piese de teatru. Dar și momente de împlinire:

Am trăit cu adevărat acolo, în celula aceea, ca şi în multe altele, de-a lungul anilor, momente de deplină împlinire. În ciuda a tot.

Poezia devine arma cu care Lena Constante luptă împotriva unei realități crunte. Imaginația are, cu adevărat, o putere infinită. Ceea ce construiește prin capacitatea mintală devine mai puternic decât realitatea însăși. Observațiile ei despre poezie sunt remarcabile:

Am analizat toate versurile româneşti ştiute. Poezie populară şi literară. Mi-a trebuit timp ca să-mi dau seama că ritmul este cel care naşte fascinaţia poeziei şi nu numărul egal de silabe sau rima. […] Astfel, ore întregi de cercetare anevoioasă se scurgeau în fiecare zi. Fără hârtie, fără creion. Evaziune într-un vis pe care îl simţeam mai real decât realitatea.

Deși îndura cu greu foamea, așteptând ore în șir pentru câteva înghițituri, Lena Constante avea resursele fundamentale ale vieții în ea însăși. Avea acea hrană a sufletului. Lovită fără scăpare, atacată, încolțită, avea, totuși, acel ceva pe care milițienii și anchetatorii nu i-l puteau sustrage.  Scria versuri cu o rigurozitate impresionantă, fără hârtie și fără creion. Chiar dacă întâlnea rara ocazie de a avea la îndemână hârtie și creion, prefera să nu-și piardă obiceiul de a compune doar mintal. Motiv pentru care, la ieșirea din închisoare, ea reușește să aștearnă, cuvânt cu cuvânt, toate versurile scrise în primii ani de închisoare.    Următoarele cuvinte mi se par de-o forță incredibilă, pentru că au capacitatea de a-mi construi starea indusă de o poezie pe care nu o pot citi, însă pe care mi-o pot imagina cu acuratețe:

Uneori reuşeam să depăşesc durerea lucrând. Într-o poezie din care nu-mi mai amintesc decât câteva versuri, am încercat să-mi transpun suferinţa. Mi-am închipuit un greier care-mi străpunsese ţeasta. Rozând fără încetare masa albă a creierului, se hrănea cu gândurile mele, cu amintirile mele, transformând prezentul şi trecutul în „alb rumeguş de creier” şi toate gândurile mele, până şi cele uitate şi pierdute, mi se prefăceau în durere.

Povestea Lenei Constante este dovada vie a faptului că singurul captiv este, de fapt, trupul nostru. În privința trupului, nu putem schimba nimic. Însă pentru spiritul nostru, nu există granițe. După ce își învinge frica de moarte, Lena Constante luptă pentru a-și depăși frica de viață. Frica față de a trăi atâția ani în celulă. Închisă într-un întuneric de-a dreptul lugubru, ea găsește lumina în interiorul ei. Închide ochii, trece dincolo de zidurile umede și se refugiază în ea însăși. Acolo unde lucrează și repetă replicile pieselor de teatru. Acolo unde cheamă cuvintele:

Cuvinte noi… şi cuvintele lunecă uşor spre mine. Cuvinte sonore. Cuvinte luminoase. Care trăiesc. Care zboară. Care se înlănţuie în ritm. Silabe tari. Silabe moi. Ritm care dansează. Rima care cade. Caut. Schimb. Repet. Un minut? O oră? Am izbutit două versuri. Dar simt din nou frigul. Din nou durerile. Şale. Spate.

În acele clipe de singurătate și suferință absolută, Lena Constante ia hotărârea de a nu mai plânge niciodată, de a învinge boala și de a admite speranța. Așa își face loc ÎNCREDEREA. Încrederea că dreptatea va birui. Încrederea că va învinge și își va regăsi libertatea, bucuria și oamenii dragi. Deși milițiencele credeau că, după atâția ani de singurătate, Lena înnebunise și își mișca degetele aiurea, ea număra, de fapt, silabe și mormăia versurile poeziilor compuse mintal. Nevinovăția ei a fost, în final, recunoscută de Tribunalul Suprem al țării. Ceea ce nu știau ei este că Lena fusese liberă, de fapt, în toți acești 12 ani. Liberă datorită voinței. Liberă datorită gândului. Liberă datorită visului… prin intermediul căruia vizita mereu orașe necunoscute. Liberă datorită încăpățânării de a lupta pentru viață cu fiecare celulă din corpul ei. Liberă datorită credinței. Fiindcă credința era forța pe care nu i-o puteau răpi. Credința era în spiritul ei:

Lena Constante este, cu adevărat, un fenomen uman, un spirit excepțional, precum declara și Oana Pellea. Mesajul ei merită să fie auzit de fiecare dintre noi. Pentru că avem cu toții nevoie să învățăm să evadăm din haosul lumii contemporane. Să evadăm în interiorul ființei noastre și să ne hrănim forța interioară, curajul, îndârjirea. Așa cum Lena și-a hrănit ființa cu poezie.

Și, ori de câte ori, suferința din exterior devine de nesuportat, să ne amintim că avem această calitate incredibilă de a crea lumi imaginare și de a trece dincolo de barierele realității imediate. Evadarea prin poezie înseamnă, de fapt, evadarea prin tot ceea ce găsim frumos în interiorul nostru. În definitiv, poezia este o căutare perpetuă a frumuseții vieții, dincolo de contextele și experiențele dificile. Lena Constante a fost definiția bucuriei și a speranței. Oana Pellea spune la un moment dat că „pentru mine este o datorie de onoare să fac cunoscută publicului această Lecție de viață: Cum poți evada din iadul trăit plonjând în raiul din tine!” Pe bună dreptate, citind-o pe Lena Constante, ne putem da seama cât de împliniți suntem cu adevărat în viețile noastre. Dincolo de șocul inumanității, rămâne întipărită în istorie, drept pildă, magistrala lecție a bucuriei și curajului de a fi.