Liniștea este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai zgomotoase vremurile, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să exersăm tihna, să înfruntăm vacarmul lumii.
În secolul nostru, definiția liniștii e simplă. Ea este noul lux al lumii postmoderne. Căci, așa cum spunea Seneca:
La ce bun liniştea unei lumi întregi dacă patimile freamătă în noi?
Omul postmodern a devenit un împătimit al gălăgiei. Ea se manifestă în diverse forme: gălăgia gândurilor, gălăgia urbană, gălăgia distragerilor, gălăgia infinitelor posibilități și tentații zilnice. Mintea noastră a devenit tot mai zgomotoasă. Conform ultimelor cercetări în domeniul neuroștiinței, supraactivarea cerebrală este noua boală a secolului.
Omul contemporan este un împătimit al exceselor. Am putea spune că excesul este, de fapt, noul hybris al omului postmodern. În tragedia antică, hybris (în greaca veche ὕβρις) descria de obicei un comportament care sfidează normele de purtare sau îi provoacă pe zei, și care îi determină, de asemenea, și căderea. De asemenea, conform unei alte definiții, hybrisul semnalează o pierdere a contactului cu realitatea, dar și o supraestimare a propriei competențe sau capacități. În dicționar, găsim hybrisul descris ca o mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forțelor și libertății sale în confruntarea cu destinul. Tragicii greci precum Eschil, Sofocle sau Euripide foloseau cuvântul hybris pentru a indica transgresiunile împotriva zeilor.
Excesul omului contemporan e întâlnit în diverse forme. Excesul folosirii dispozitivelor electronice, excesul expunerii la social media. Dar și excesul de frământări, de griji zilnice, de nonvalori, de sentimente și trăiri care îi anihilează orice șansă de a trăi cu adevărat în prezent. După liniște, probabil că al doilea lux în lumea de azi este starea de prezență. De aceea, dependența de distrageri a omului de azi este și ea tot o formă de hybris, o supraapreciere a propriilor forțe. Excesul se poate traduce, de altfel, și prin aroganță, violență, sfidare, vinovăție, ignoranță. Pentru că trăiește într-un mediu suprastimulat, omul devine un împătimit al spectaculosului, al emoțiilor tari.
Adolescenții devin dependenți de adrenalină, uită să caute în ei înșiși satisfacția și se orientează către obținerea ei din exterior. Asta le provoacă stres și agitație. Numărul adolescenților diagnosticați cu depresie, anxietate sau insomnie cronică se află într-o continuă creștere. Adicția de gadgeturi conduce în mod direct la o și mai mare dependență de adrenalină. Povestea se complică atunci când adrenalina conduce la dependența de plăcere și confort a adolescenților, chiar dacă starea de bine are loc doar pe termen scurt. Astfel, fericirea, plăcerea și relaxarea capătă o natură temporară. Drumul către echilibrul interior, către starea aceea de bine durabilă este tot mai îngreunat.
După cum observă și Horia-Roman Patapievici, scopul omului recent, spre deosebire de cel al omului antic, nu mai este o viață închinată valorilor înalte, profunzimilor sufletului, ci atingerea unui nivel maxim de confort și satisfacție individuală. Scopurile sale nu mai sunt valorile superioare, ci cele materiale, calculabile. Toate aceste scopuri au întotdeauna în față ,,mai mult”: mai mulți bani, mai multe posesiuni materiale, mai multe vacanțe, mai multe cumpărături etc. Și, probabil, cât mai multe sacrificii pentru atingerea țelurilor propuse, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei liniști interioare în favoarea confortului oferit de bunurile materiale. Toleranța la eșec este tot mai redusă. Observăm acest lucru tot în rândul adolescenților, a căror reziliență este din ce în ce mai scăzută.
Consumerismul ne aplatizează sufletul.
Pentru că această eră consumeristă conduce la ahtierea de putere, la o anulare a altruismului și la ridicarea la rang de artă a egoismului. Devenim astfel de la vârste fragede ignoranții propriei liniști interioare, propriei fericiri. Și nu vom fi pedepsiți de Zei ca în Grecia Antică, pentru că omul de azi se pedepsește pe el însuși. Se învinovățește pentru excesele lui și rămâne, în același timp, captivul anxietăților și fricilor sale.
