Să greșești. Să stai. Să eșuezi. Să iei o pauză. Să simți. Să contempli. Să cazi. Să te ridici. Să te rănești, să fii rănit. Sunt verbele care ne fac oameni.  Însă, încet-încet, societatea pare că încearcă să ne convingă să le vedem ca „defecte”. Imperfecțiunea devine încă un motiv de vinovăție. Încă un motiv să fugim de noi înșine.

Inteligența artificială ne promite idealuri de eficiență, precizie, raționalitate. Petrecem mai mult timp observând algoritmi decât cu emoțiile noastre.

OMUL NU E UN PROGRAM. Umanitatea nu e un task de bifat. Omul se răzgândește. Se frânge și se transformă. Omul e o poveste în devenire, nu un produs pe care să-l perfecționăm.

A ne „corecta” imperfecțiunea înseamnă, de fapt, să renunțăm la poveste.

Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele.

(Mihai Eminescu)