De ce ajungem să privim mereu în afară și, mai puțin, în interior? Omul contemporan trăiește într-o așteptare perpetuă și iluzorie a bucuriei exterioare. Astfel, uită ceva esențial. Să privească înăuntru. Să se întoarcă la el însuși. Să se locuiască pe sine.

Marin Sorescu (1936-1996) a fost unul dintre cei mai importanți poeți din cultura română. În poezia „Atavism”, uitatul pe fereastră devine un gest reflex.

Uitatul pe fereastră a devenit un tic,

Toată lumea se uită pe fereastră.

Citește, spală, iubește, moare

Și din când în când dă fuga

Și se uită pe fereastră.

Ce vreți să vedeți?

După cine priviți?

Luați-vă gândul, cine a fost de venit a venit,

Cine a fost de plecat a plecat,

Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut.

Lăsați perdelele,

Trageți obloanele

Și mai luați-vă o dată tensiunea.

După ce a văzut totul – ploi, războaie,

Soare, cârtițe, evenimente,

Repetate mereu aidoma,

Omenirea nu cred că mai dorește serios

Să mai vadă ceva.

Totuși uite-o lipită de ferestre,

În ochi cu un gol.