La 25 de ani, am fost mai fragilă ca oricând. În ziua aniversării, bunicul meu patern se stingea din viață. Rețin că în acea zi am plâns, aparent, fără vreun motiv. Abia a doua zi am aflat adevărul: a plecat chiar în ziua în care eu am venit pe lume. M-a durut că nu i-am spus mai des cât de mult însemna pentru mine. De asemenea, cu două luni înainte să împlinesc 26 de ani, bunicul matern s-a stins. M-am simțit, încă o dată, neputincioasă.
Pe rând, toate versiunile mele „perfecte”, la care am muncit atâția ani și cărora le-am fost loială, s-au destrămat:
Andrada puternică, zâmbitoare, optimistă;
Andrada cuminte, premiantă, olimpică;
Andrada muncitoare, productivă, creativă;
Andrada care rezistă, îndură, ajută, sprijină;
Andrada sănătoasă, implicată, dedicată.
A apărut o altă Andrada, cu care nu făcusem cunoștință, o versiune cu care, vă mărturisesc, mi-a fost foarte greu să mă împac:
Andrada care a obosit;
Andrada care nu mai are puterea să-i ajute pe ceilalți;
Andrada care își găsește cu greu resursele să se ajute pe ea însăși;
Andrada care s-a îmbolnăvit și care nu concepe să nu facă lucruri pentru că are dureri;
Andrada care a învățat, timp de 6 luni, să stea cu durerea, neputința, vulnerabilitatea;
Andrada care nu mai putea fi prezentă, implicată și atentă;
Andrada care nu mai avea resurse să facă nici măcar ceea ce iubește mai mult: să scrie.
Însă, tocmai în acest moment al vieții, am învățat cea mai importantă lecție: să-mi ascult corpul, să fiu atentă la nevoile lui, să nu mai intelectualizez fiecare emoție, să accept că nu e catastrofal să greșești, să amâni, să nu performezi, să nu dai întotdeauna 200% .
Au urmat vizite la medici, analize, căutări. Dar, cea mai importantă căutare nu a fost a unui diagnostic, ci a propriului Sine. Am început, în inima haosului, să mă caut pe mine.
Acum știu că aceasta e cea mai puternică formă de vindecare: să-mi caut toate bucățile de suflet lăsate în lume; să-mi privesc vulnerabilitatea și imperfecțiunile drept în față, să mi le asum; să spun „nu”; să învăț să-mi fiu aproape, chiar și atunci când nu sunt ,,impecabilă”; să învăț că nu pot face lucruri în paralel, la nesfârșit; să nu mă mai critic atât de dur, să îmi dau voie să fiu fericită, chiar dacă nu mi-am îndeplinit toate obiectivele.
Odată cu mutarea în București, am acoperit acest vis cu umbra responsabilităților și provocărilor. Însă, el a rămas acolo, mi-a șoptit, m-a tras de mânecă. Până când, într-o seară, a strigat. Atunci, am scris această filă de jurnal în notițele telefonului. Într-o dimineață, cu 15 zile înainte de ziua mea, am pus mâna pe telefon și am găsit o soluție pentru a-mi realiza visul. Cu această ocazie, am conștientizat că nu trebuie să aștepți momentul potrivit pentru a-ți îndeplini visurile. Trebuie doar să crezi în ele suficient de mult, încât să le dai voie să-ți conducă pașii.
Am încetat să mai aștept ca lucrurile să se așeze, pentru a acționa. Nu mai aștept ca totul să fie impecabil, pentru a-mi împlini visurile. Nu mai aștept să acumulez, să șlefuiesc, să organizez totul minuțios, pentru a începe. Am decis să încep acum, în cea mai vulnerabilă perioadă a vieții mele.
Sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit în această etapă. Perioada în care m-am simțit vulnerabilă a fost și perioada cu cele mai multe oportunități de creștere. Am avut parte de cele mai multe momente în care am putut să-mi ascult „șoapta sufletului”. Ea m-a eliberat de alte poveri și exigențe inutile. Dincolo de falsele așteptări, am învățat să cred în resursele mele interioare.
Acum, la 26 de ani, îmi doresc să fiu sănătoasă. Iar vouă vă doresc încredere permanentă în nebănuitele voastre resurse interioare.
14 iulie 2025
Cu iubire,
Andrada
