„AȘA SĂ FIE. AUTOBIOGRAFIA”, DE PATRICK STEWART,
publicat la Editura Nemira, în colecția Orion

Sir Patrick Stewart este un actor de teatru și film de prestigiu, a cărui carieră strălucită se întinde pe parcursul a șase decenii. Artist teatral cu formare clasică, și-a început parcursul la Royal Shakespeare Company din Anglia. Interpretările sale legendare i-au adus trei premii Olivier, nominalizări la premiile Emmy și Tony, precum și un premiu Grammy, alături de nenumărate alte distincții. Rolurile sale de pe ecran, îndrăgite de publicul din întreaga lume, includ interpretările iconice ale lui Jean-Luc Picard din Star Trek și ale profesorului Charles Xavier din X-Men. 

Începând de astăzi, de pe site-ul editurii Nemira, puteți comanda acest volum bestseller The New York Times și USA Today.

„Sunt atât de multe de spus despre Sir Patrick. Este un actor extraordinar, foarte plăcut de privit, extrem de amuzant și pregătit pentru orice. Este un om bun… plin de compasiune și sensibilitate, dar, așa cum veți descoperi citind această carte, cea mai mare calitate a sa ca ființă umană este faptul că este, pe deplin și fără scuze, el însuși.“
Whoopi Goldberg

„Viața timpurie a lui Patrick este o poveste dickensiană despre violență domestică și nenoroc, transformată de hazard și de câțiva oameni buni în destinul actorului admirat și iubit pe plan internațional. Scrie la fel de bine precum joacă: cu inteligență, adevăr și pasiune. Un nou triumf marca Stewart!“
Sir Ian McKellen

Fragment în avanpremieră din volumul ,,Așa să fie”, de Patrick Stewart, traducere din limba engleză de Anamaria Manolescu și Silvia Năstasie

Eram un actor tânăr și dedicat, într-o formă fizică bună, așa că nu m-am împotrivit niciodată dacă vreun regizor și-a dorit să-mi explo­reze scenic nuditatea sau seminuditatea. Într-o montare din 1968 cu Troilus și Cressida, noi toți care jucam roluri de troieni purtam niște costumații sumare, asemănătoare cu uniforma de luptă a volscilor. Și, când eram în primele etape de lucru pentru Launce, din Doi tineri din Verona, Robin Phillips mi-a propus să încerc să joc o scenă – cea în care eu și Crab eram singuri pe scenă – complet gol. 

Recunosc că m-a luat prin surprindere această idee. Dar am tes­tat-o la repetiții. Robin a dat afară din sală pe toată lumea, cu excepția regizorilor tehnici. Mi-am dat jos tricoul negru, jeanșii negri și, la urmă, chiloții. Uu, cam curent în teatrul ăsta, așa-i? 

Să fiu gol pe scenă nu era atât de înfricoșător pe cât m-aș fi așteptat. De fapt, chiar aveam o oarecare libertate în cum mă simțeam și cum îmi spuneam replicile. Crab, de asemenea gol, deși pentru el nu era nimic nelalocul lui, a jucat scena cu mine și am plecat amândoi în cu­lise încrezători. Dar, când Robin m-a chemat la loc pe scenă, strigân­du-mă pe numele meu real, m-am răzgândit. 

Ca Launce, în universul spectacolului, mă simțeam în siguranță. Dar acum Patrick era pe scenă, iar Patrick era mult prea conștient de sine ca să poată sta gol pușcă în fața unui public. În condițiile date, nu mă mai puteam pierde complet în personaj. 

I-am spus asta lui Robin. A zis că înțelege și că arăt grozav, dar că n-o să insiste cu această idee. M-am îmbrăcat și mi-am luat adio de la nuditatea frontală. 

În cadrul stagiunii romane din 1972, am fost distribuit în rolul Cassius, din Iulius Cezar, cel care îl recrutează pe Brutus în planul lui conspirativ de a-l omorî pe Cezar. Mark Dignam era un Cezar fantas­tic, dar interpretarea care extazia publicul era cea a intensului, longili­nului John Wood, care-l juca pe Brutus. 

Îl mai văzusem pe John jucând până atunci și îl admiram foarte mult, dar eram absolut convins că fuseserăm distribuiți greșit. Cassius are o fire schimbătoare, aproape terifiantă, dar cu un discurs dureros de articulat – era John pe de-a-ntregul. Brutus este mult mai precaut, mai atent și mai conștient de sine – mi se potrivea mai mult mie. La repetiții, pur și simplu nu m-am simțit confortabil. John îl juca pe Brutus de parcă avea personalitatea lui Cassius. Simțeam că nu știu încotro să merg. Am vorbit între patru ochi cu Trevor, dar el m-a asigurat că nu era nicio problemă și că îi plăcea la nebunie ce construiam. 

În preajma avanpremierelor, mă simțeam din ce în ce mai rău. Cineva mă avertizase în privința lui John, înainte să începem repetiți­ile, spunând: „Fii cu ochii pe el sau o încurci.“ Am crezut că vrea să spună să am grijă cu el – John era cunoscut și pentru firea lui alune­coasă –, dar avertismentul trebuia luat ad litteram. Lui John îi plăcea ca toată lumea de pe scenă să se uite la el când joacă. Și, bineînțeles, după câteva spectacole i s-a plâns lui Trevor că, atunci când vorbea, noi, cei­lalți, nu-i acordam suficientă atenție Brutus-ului lui. Dacă nu eram toți cu privirile ațintite la Brutus, ceea ce spunea el nu conta, sau cel puțin așa i se părea lui John. 

Aș fi acceptat acest reproș cu mult mai multă empatie, dar aveam o singură obiecție: se știa că John nu le arunca celorlalți actori nici măcar o privire când ei erau pe scenă cu el. 

Asta se întâmpla chiar și în scenele mele importante, față în față cu el. Începeam să vorbesc și John se uita spre picioare, spre public sau spre tavan. De-abia dacă se uita spre mine. Cel mai enervant era când ajun­geam la finalul unui monolog. De cele mai multe ori, rămânea complet nemișcat și puteam să jur că se decupla total de la spectacol. Apoi, de parcă l-ar fi luat ceva prin surprindere, se uita la mine, clătina din cap și începea să-și spună replicile, punând din nou spectacolul în mișcare. 

Alteori, se uita spre mine, când ajungeam la ultima replică, zâmbea și clătina disprețuitor din cap. Cel mai umilitor era că uneori își înce­pea monologul înainte să-mi termin replicile, de parcă ar fi spus: Da, da, da, am mai auzit asta. PLICTISITOR! Acum hai să-l lăsăm pe acto­rul adevărat să vorbească. 

Aceste incidente se repetau cu o frecvență din ce în ce mai mare, până când, într-o seară, mi-am pierdut cumpătul. Totul a început în timpul scenei din cortul lui Brutus, când el și Cassius au un conflict teribil și-apoi încearcă să se împace. Era vorba despre artă imitând viața imitând arta – eu încercând să mă port frumos cu omul acesta care era în permanență prost-dispus și prost-crescut față de mine: 

CASSIUS 

Am trăit 

Să fiu de râs iubitului meu Brutus, 

Când sânge-nveninat mă chinuiește? 

BRUTUS 

Venin simții și eu vorbind cu tine. 

CASSIUS 

Mărturisești? Atunci, întinde-mi mâna. 

BRUTUS 

Și inima. 

John nici c-ar fi putut spune ultima replică mai fals și mai indife­rent. Cu toate astea, am mers mai departe. 

CASSIUS 

O, Brutus! 

BRUTUS 

Ce îmi ceri?

CASSIUS 

Nu mă iubești destul încât să ai răbdare, 

Când prin vine mă zorește un sânge, 

Moștenit din partea mamei? 

BRUTUS 

E bine, Cassius; de-aici-nainte, 

Când aspru fi-vei cu iubitu-ți Brutus, 

Acesta îți va spune că bătrâna trăiește-n tine și-o să-ți deie pace.

Tonul lui John mustea de sarcasm, lucru care, după părerea mea, compromitea scena. Am continuat, Cassius al meu făcându-i concesii pline de iubire, afectuoase, prietenului său, în completă contradicție cu felul în care mă simțeam eu. 

CASSIUS 

Scumpe frate Brutus! 

Rău începuse noaptea: 

Niciodată în inimile noastre, 

Să nu mai intre. 

BRUTUS 

Totu-i bine acuma. 

CASSIUS 

Îți spun dar noapte bună. 

BRUTUS 

Noapte bună, iubite frate. 

De-abia dac-am putut să scot pe gură aceste ultime replici, așa de furios eram pe John. În timpul aplauzelor, aveam lacrimi în ochi și m-am dus nervos în cabină, cât de repede am putut. 

N-aveam stare să vorbesc cu nimeni. 

Dar am auzit bătăi în ușă. 

— Intră, am spus iritat. 

A intrat John și a închis ușa în urma lui. M-a întrebat ce s-a întâm­plat. O, dar eram gata să-i arăt! Într-un acces de furie, l-am prins de gât cu amândouă mâinile și am început să-i izbesc capul de ușă, mârâind: 

— Muist egoist ce ești! 

Mă simțeam în stare să fac moarte de om și mă bucur că John a vorbit înainte să-l mai tăvălesc prin cabină. Dar nu am înțeles ce a spus exact, din pricina furiei mele oarbe. 

Mi-a luat o clipă să procesez ce-mi zisese: 

— Am cancer. 

I-am dat drumul imediat. 

— Stai puțin… Ce? am întrebat. 

— Cancer a repetat John. Și e grav. 

M-am simțit absolut oribil. Furia s-a scurs din mine pe loc. L-am luat pe John în brațe, l-am strâns tare și mi-am cerut iertare din suflet. Mi-a mulțumit și a plecat.